sabel și apele diavolului ilustrează continua tensiune a spiritului lui Eliade între magic și mistic, între voință și har, între autorealizarea eului și pierderea de sine în Dumnezeu, vizibilă și în foiletoanele pe care le trimitea Cuvântului, în ciuda faptului că Itinerariul spiritual (1927) părea să fi închis ciclul evoluției sale de la teosofie la ortodoxie. Nehotărârea de a se desprinde pe de-a-ntregul din orizontul îndumnezeirii magice, al creării sufletului nemuritor prin voință și efort propriu, a primit hrană nouă odată ajuns în India. Metafizica realistă de care vorbește în roman se dovedește a fi aproape un sinonim pentru tantra. Ea este pusă în termenii manifestarii realului prin joc și a creației prin logos, așa cum sunt înțelese de filosofia indiană (mai precis, așa cum o înțelegea Eliade atunci). LIVIU BORDAȘ